Asasinat pentru o vanitate de doi lei
MOARTE LA TG. MUREŞ. Această vulpe nu mai trăieşte. Blana ei se ridică deja la pretenţiile fufelor de lux
INDUSTRIE ● 50 de milioane de animale sînt sacrificate anual în România
"Şi cum le sacrificaţi, dom’ne?" Trage un răspuns doct, cuplat cu o privire în care se citeşte o urmă de culpă: "Prin dislocarea vertebrelor cervicale". Aham. Adică le rupe capu’, mai pe româneşte. Pe urmă îmi arată cum: "Se ţine aşa şi uite-aşa, poc, nu simte nimic, moare pe loc" (nu, că n-a făcut pe viu). Ce drăguţ! Vorbim aici despre chinchille şi viitorul lor luminos în fermele de blană. Dar nu numai despre ele.
Sperăm să nu producem o defavoare prietenelor noastre, chinchillele, dacă avem să spunem că, în ultima vreme, tot ghiolbanul care vrea să se facă full de bani ia şi creşte chinchille, ca şi cum p-astea le plantezi primăvara şi ies toamna să le culegi. Interesul bizonului pentru chinchille e justificat, bineînţeles, de interesul restului europenilor pentru blana acestor animale atît de fragile şi de frumoase. Ne referim, bineînţeles, la acea mică parte a europenilor care mai e încă de acord cu creşterea animalelor exclusiv pentru blană, pentru că, după ultimele statistici, majoritatea lor amendează vehement ca fiind "un obicei barbar" sacrificarea animalelor doar pentru a le lua blana. Ca omul cavernelor.
CUŞCA & ANGOASELE. După cum îi spune şi numele, ferma de blană din Tîrgu Mureş e unul dintre locurile din România în care sînt crescute animale exclusiv pentru blană. O titulatură sclifosită e folosită pe post de eufemism pentru ca să ascundă ceea ce este de fapt, locul în care animalele sînt crescute şi, într-un final, ucise pentru "afaceri": Staţiunea de Cercetare – Dezvoltare pentru Creşterea Animalelor de Blană Tg. Mureş. 400 de pui de vulpe şi încă 250 de vulpi-matcă îşi aşteaptă nerăbdătoare sfîrşitul, în condiţiile minunate de la ferma de blană din Tîrgu Mureş. Dacă sînt pui, n-au realizat, probabil, unde se află. Cuşca e încă mare şi ei au loc destul de joacă. E drept, le mai alunecă picioarele prin găurile de sîrmă, încă largi pentru ei, dar, încetul cu încetul, or să vadă ei singuri că nu le mai scapă nimic, doar or să se rănească la picioare. Şi tot încetul cu încetul, or să-şi realizeze frustrările lor de vulpi normale la cap, cu simţămînt de vulpe, cu manifestare de vulpe, cu tot ce ţine de, nu-i aşa, informaţia ei genetică de vulpe. Dar tot încetul cu încetul or să-şi realizeze absoluta neputinţă, frustrările înnebunitoare. Şi atunci ce-or să facă? Or să înceapă să se lovească obsesiv-compulsiv de pereţii laterali ai cuştii atîrnate la o juma’ de metru deasupra pămîntului, din nou, şi din nou, şi din nou, şi din nou, mereu, şi mereu, şi mereu, şi mereu, şi mereu. Plutind constant în mirosul propriilor dejecţii. Dimineaţa, la prînz şi seara. Şi noaptea. Şi iarna. Şi vara. Şi tot timpul.
ETICĂ ŞI ECHITATE. Pînă cînd? Ei, pînă cînd. Pînă cînd intră soarele şi pe strada lor. Vine nenea cel rău ca să le facă o injecţie letală. În fine, interlocutorul nostru, domnul Aurel Vîga, iniţiază un discurs în care explică despre cum devine cu dimensiunea eticii în creşterea animalelor de blană. Vorbeşte despre respect şi despre grijă ca valori care construiesc această etică. Etica se opreşte însă în momentul încasării banilor. Aici se opreşte etica şi intervine satisfacţia lucrului "bine făcut". Am înţeles că preferă injecţiile letale gazărilor. Ce om bun! Şi că el niciodată nu a participat la sacrificări. Aşa o fi, în fond, pentru munca de jos sînt preferaţi muncitorii. Nu cred însă că lucrurile au stat dintotdeauna aşa. Cicatricile, prea multe, de pe antebraţele lui, stau mărturie.
REALITATEA. Pentru cine încearcă să-şi imagineze, secvenţial, o sacrificare, lucrurile capătă, fără doar şi poate, valenţe dramatice. Nu e nimic fascinant în felul în care animalul se apără zbătîndu-se şi nimic transcendental într-o injecţie letală, cu atît mai mult cu cît aceasta se consumă sub privirile îngrozite ale celorlalte animale. Nu e nimic fermecător într-o carcasă aruncată la repezeală într-un tractor, ceva, care le transportă înspre incinerator. Nimic, dar absolut nimic nu poate justifica această neînchipuită cruzime faţă de animale. Dacă aici e preferată injecţia letală, alte părţi ale lumii preferă electrocutarea anală. Sau vaginală. La gazări nu s-a renunţat, să stăm liniştiţi.
Un nesfîrşit şir de animale, lipsite complet de apărare, sînt ucise pentru simpla glorificare a vanităţii omeneşti. Mai pe româneşte, pentru fufele full de bani care vor să dea mişto pe la sindrofii. Să nască invidii. Să-şi demonstreze înaltul lor standard de viaţă. Habar n-are fufa cum tremură animalul în cuşcă. N-a văzut niciodată (e prea delicată) privirile fricoase pe care orice animal încorsetat le aruncă din fundul cuştii, acolo unde se retrage ori de cîte ori vede faţă străină. Probabil că neputinţa empatizării ei cu suferinţa o împiedică să realizeze că gloria pe care şi-o construieşte pe suferinţă şi pe frustrări o s-o desfiinţeze, în cele din urmă, pe ea, ca fiinţă umană. Dar să trecem mai departe la prietenii noştri dihorii şi să ne prefacem că nu dăm importanţă vulpilor care abia au născut şi care, unele dintre ele, îşi omoară puii de unele singure, ca să nu li-l omoare altul. Şi care apoi nu fac decît să-şi transporte puiul în gură, de la un perete al cuştii la altul. O cuşcă mai mică, menită să protejeze puiul cît este încă foarte mic, devine un fel de fileu, ca la ping-pong: vulpea transportă puiul mort în afara şi înăuntrul acestei cuşti, într-o continuă mişcare de du-te-vino, obsedantă şi nebunească pentru orice om normal la cap.
CIFRE. În afară de cei 650 de dihori care trăiesc aici, în ferma de blană din Tg. Mureş mai găseşte omul aproximativ 600 de nurci şi opt lupi. Şi, spuneam înainte, 125 de chinchilla. Adică ajung fix de un mantou mărimea M. Nebună cum mă ştiu, mă gîndesc că poate toate aceste animale au fost deja arvunite pentru cine-ştie-ce muiere parvenită, cu veleităţi de doamnă. Mai ştii? Orice e posibil. Animalele stau în aceste cuşti din zorii vieţii pînă-n apusurile lor. Cu alte cuvinte, pe timp de vară şi pe timp de iarnă. Dacă terenul pe care e amplasată ferma e suficient de dotat cu pădure ca să asigure o temperatură rezonabilă pe timp de caniculă, nu înţelegem totuşi cum rezolvă animalele problema gerului de iarnă, aprig, în zona asta. Minus 30 de grade. Pentru binele lor, sperăm totuşi să n-apuce să vadă cine-ştie-ce. Constatăm cu delicateţe că şi o injecţie letală e bună la ceva.
FINAL. Superbă zona pe care e amplasată ferma de blană. Două coline, pădure, linişte, aer curat, nu-i de mirare că se bat atîţia ca să-şi cumpere teren aici. Diferende există între ei şi Romsilva, care se zbate să menţină pe linia de plutire acest veritabil Auschwitz al animalelor, adică să nu cadă în mîinile celor cu bani. Adică să-şi salveze pielea, cum ar veni. Iar dacă, aşa cum spune interlocutorul nostru, domnul Vîga, această activitate nu aduce venituri zilnice, cum se face că totuşi ceva îi mînă-n luptă? Dacă nici banii nu mai sînt o justificare pentru sacrificarea animalelor, atunci ce?
Preluare ziarul Evenimentul Zilei
"Şi cum le sacrificaţi, dom’ne?" Trage un răspuns doct, cuplat cu o privire în care se citeşte o urmă de culpă: "Prin dislocarea vertebrelor cervicale". Aham. Adică le rupe capu’, mai pe româneşte. Pe urmă îmi arată cum: "Se ţine aşa şi uite-aşa, poc, nu simte nimic, moare pe loc" (nu, că n-a făcut pe viu). Ce drăguţ! Vorbim aici despre chinchille şi viitorul lor luminos în fermele de blană. Dar nu numai despre ele.
Sperăm să nu producem o defavoare prietenelor noastre, chinchillele, dacă avem să spunem că, în ultima vreme, tot ghiolbanul care vrea să se facă full de bani ia şi creşte chinchille, ca şi cum p-astea le plantezi primăvara şi ies toamna să le culegi. Interesul bizonului pentru chinchille e justificat, bineînţeles, de interesul restului europenilor pentru blana acestor animale atît de fragile şi de frumoase. Ne referim, bineînţeles, la acea mică parte a europenilor care mai e încă de acord cu creşterea animalelor exclusiv pentru blană, pentru că, după ultimele statistici, majoritatea lor amendează vehement ca fiind "un obicei barbar" sacrificarea animalelor doar pentru a le lua blana. Ca omul cavernelor.
CUŞCA & ANGOASELE. După cum îi spune şi numele, ferma de blană din Tîrgu Mureş e unul dintre locurile din România în care sînt crescute animale exclusiv pentru blană. O titulatură sclifosită e folosită pe post de eufemism pentru ca să ascundă ceea ce este de fapt, locul în care animalele sînt crescute şi, într-un final, ucise pentru "afaceri": Staţiunea de Cercetare – Dezvoltare pentru Creşterea Animalelor de Blană Tg. Mureş. 400 de pui de vulpe şi încă 250 de vulpi-matcă îşi aşteaptă nerăbdătoare sfîrşitul, în condiţiile minunate de la ferma de blană din Tîrgu Mureş. Dacă sînt pui, n-au realizat, probabil, unde se află. Cuşca e încă mare şi ei au loc destul de joacă. E drept, le mai alunecă picioarele prin găurile de sîrmă, încă largi pentru ei, dar, încetul cu încetul, or să vadă ei singuri că nu le mai scapă nimic, doar or să se rănească la picioare. Şi tot încetul cu încetul, or să-şi realizeze frustrările lor de vulpi normale la cap, cu simţămînt de vulpe, cu manifestare de vulpe, cu tot ce ţine de, nu-i aşa, informaţia ei genetică de vulpe. Dar tot încetul cu încetul or să-şi realizeze absoluta neputinţă, frustrările înnebunitoare. Şi atunci ce-or să facă? Or să înceapă să se lovească obsesiv-compulsiv de pereţii laterali ai cuştii atîrnate la o juma’ de metru deasupra pămîntului, din nou, şi din nou, şi din nou, şi din nou, mereu, şi mereu, şi mereu, şi mereu, şi mereu. Plutind constant în mirosul propriilor dejecţii. Dimineaţa, la prînz şi seara. Şi noaptea. Şi iarna. Şi vara. Şi tot timpul.
ETICĂ ŞI ECHITATE. Pînă cînd? Ei, pînă cînd. Pînă cînd intră soarele şi pe strada lor. Vine nenea cel rău ca să le facă o injecţie letală. În fine, interlocutorul nostru, domnul Aurel Vîga, iniţiază un discurs în care explică despre cum devine cu dimensiunea eticii în creşterea animalelor de blană. Vorbeşte despre respect şi despre grijă ca valori care construiesc această etică. Etica se opreşte însă în momentul încasării banilor. Aici se opreşte etica şi intervine satisfacţia lucrului "bine făcut". Am înţeles că preferă injecţiile letale gazărilor. Ce om bun! Şi că el niciodată nu a participat la sacrificări. Aşa o fi, în fond, pentru munca de jos sînt preferaţi muncitorii. Nu cred însă că lucrurile au stat dintotdeauna aşa. Cicatricile, prea multe, de pe antebraţele lui, stau mărturie.
REALITATEA. Pentru cine încearcă să-şi imagineze, secvenţial, o sacrificare, lucrurile capătă, fără doar şi poate, valenţe dramatice. Nu e nimic fascinant în felul în care animalul se apără zbătîndu-se şi nimic transcendental într-o injecţie letală, cu atît mai mult cu cît aceasta se consumă sub privirile îngrozite ale celorlalte animale. Nu e nimic fermecător într-o carcasă aruncată la repezeală într-un tractor, ceva, care le transportă înspre incinerator. Nimic, dar absolut nimic nu poate justifica această neînchipuită cruzime faţă de animale. Dacă aici e preferată injecţia letală, alte părţi ale lumii preferă electrocutarea anală. Sau vaginală. La gazări nu s-a renunţat, să stăm liniştiţi.
Un nesfîrşit şir de animale, lipsite complet de apărare, sînt ucise pentru simpla glorificare a vanităţii omeneşti. Mai pe româneşte, pentru fufele full de bani care vor să dea mişto pe la sindrofii. Să nască invidii. Să-şi demonstreze înaltul lor standard de viaţă. Habar n-are fufa cum tremură animalul în cuşcă. N-a văzut niciodată (e prea delicată) privirile fricoase pe care orice animal încorsetat le aruncă din fundul cuştii, acolo unde se retrage ori de cîte ori vede faţă străină. Probabil că neputinţa empatizării ei cu suferinţa o împiedică să realizeze că gloria pe care şi-o construieşte pe suferinţă şi pe frustrări o s-o desfiinţeze, în cele din urmă, pe ea, ca fiinţă umană. Dar să trecem mai departe la prietenii noştri dihorii şi să ne prefacem că nu dăm importanţă vulpilor care abia au născut şi care, unele dintre ele, îşi omoară puii de unele singure, ca să nu li-l omoare altul. Şi care apoi nu fac decît să-şi transporte puiul în gură, de la un perete al cuştii la altul. O cuşcă mai mică, menită să protejeze puiul cît este încă foarte mic, devine un fel de fileu, ca la ping-pong: vulpea transportă puiul mort în afara şi înăuntrul acestei cuşti, într-o continuă mişcare de du-te-vino, obsedantă şi nebunească pentru orice om normal la cap.
CIFRE. În afară de cei 650 de dihori care trăiesc aici, în ferma de blană din Tg. Mureş mai găseşte omul aproximativ 600 de nurci şi opt lupi. Şi, spuneam înainte, 125 de chinchilla. Adică ajung fix de un mantou mărimea M. Nebună cum mă ştiu, mă gîndesc că poate toate aceste animale au fost deja arvunite pentru cine-ştie-ce muiere parvenită, cu veleităţi de doamnă. Mai ştii? Orice e posibil. Animalele stau în aceste cuşti din zorii vieţii pînă-n apusurile lor. Cu alte cuvinte, pe timp de vară şi pe timp de iarnă. Dacă terenul pe care e amplasată ferma e suficient de dotat cu pădure ca să asigure o temperatură rezonabilă pe timp de caniculă, nu înţelegem totuşi cum rezolvă animalele problema gerului de iarnă, aprig, în zona asta. Minus 30 de grade. Pentru binele lor, sperăm totuşi să n-apuce să vadă cine-ştie-ce. Constatăm cu delicateţe că şi o injecţie letală e bună la ceva.
FINAL. Superbă zona pe care e amplasată ferma de blană. Două coline, pădure, linişte, aer curat, nu-i de mirare că se bat atîţia ca să-şi cumpere teren aici. Diferende există între ei şi Romsilva, care se zbate să menţină pe linia de plutire acest veritabil Auschwitz al animalelor, adică să nu cadă în mîinile celor cu bani. Adică să-şi salveze pielea, cum ar veni. Iar dacă, aşa cum spune interlocutorul nostru, domnul Vîga, această activitate nu aduce venituri zilnice, cum se face că totuşi ceva îi mînă-n luptă? Dacă nici banii nu mai sînt o justificare pentru sacrificarea animalelor, atunci ce?
Fără număr, fără număr!
6.000 de ferme de blană funcţionează numai în Europa, unde anual sînt sacrificate 27 de milioane de nurci şi 3 milioane de vulpi. În toată lumea, sînt sacrificate 40 de milioane de nurci şi 6,5 milioane de vulpi. Pentru o singură haină de blană, sînt omorîte 200 de exemplare de chinchilla, 30-40 de iepuri, 24 de vulpi şi 30 de nurci. Interesul pentru chinchilla e o noutate adusă de curînd din Ungaria, acolo unde există cele mai mari ferme, dezvoltate de firma Wanger, cea care deţine controlul pentru toată piaţa din zonă. În România, pe lîngă cele cîteva sute de mici ferme de blană, funcţionează alte 20 de ferme de blană, cu anvergură peste medie. Cea mai mare fermă de blană se află în Bacău. Anual, aici sînt crescute 15.000 de nurci şi vulpi, destinate exclusiv sacrificării. În pofida acestor cifre cutremurătoare, s-a dezvoltat în Europa un puternic curent antiblană. Austria, Bulgaria, Croaţia, Elveţia şi Marea Britanie au interzis prin lege fermele de blană. De asemenea, ideea folosirii blănurilor naturale în industria modei e respinsă de multe ţări din Europa. Un studiu efectuat în Germania în 2007 indică faptul că 83% dintre femeile şi 85% dintre bărbaţii intervievaţi s-au declarat dezgustaţi de ideea de a purta haine sau accesorii din blană naturală. Rezultate similare au fost înregistrate în Anglia, unde 93% dintre respondenţi au respins ideea de a purta haine din blană naturală, dar şi în Olanda – 86% dintre cei chestionaţi au răspuns că nimeni în familia lor nu poartă haine sau accesorii din blană.Preluare ziarul Evenimentul Zilei
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu